O comunitate se formează prin rugăciune, dar și prin relații. Prin încredere. Prin gesturi mici care, adunate, devin temelie.
Parohia este mai întâi de toate spațiul în care oamenii, prin intermediul slujbelor se întâlnesc cu Dumnezeu. Dar există riscul ca în acest spațiu să ne întâlnim din când în când, fără să ne cunoaștem cu adevărat, iar izolarea nu ne poate face rugăciunea puternică. De Parohia ar trebui de aceea să fie, înainte de toate, o comunitate de oameni vii, ancorați în concret, care sunt chemați să meargă împreună pe același drum.
Am început slujirea în parohia noastră binecuvântată acum fix un an de zile, de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, ocrotitorul nostru. În această perioadă comunitatea noastră prinde contur și simt tot mai mult nevoia de a ne cunoaște unii pe alții. Ca preot slujitor am bucuria de a-i cunoaște pe cei din jur, de a ști cu ce se ocupă fiecare și chiar de a afla despre bucuriile sau neîmplinirile ce le guvernează inimile. Dar simt că această bucurie trebuie împărtășită, ar trebui să fie a fiecăruia și că există o nevoie reală de a ști nu doar cum ne cheamă, ci și cine suntem, cu ce ne ocupăm, unde locuim, prin ce trecem. Pentru că abia atunci începe să se nască ceva real între noi.
„Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 15, 34-35)
Seara Parohiei a fost un astfel de început. Un pas simplu, dar esențial: acela de a crea punți între oameni.
Avem nevoie unii de alții. Nu doar în momentele grele, ci și în cele obișnuite. Avem nevoie să știm la cine putem apela, pe cine putem ajuta, cu cine putem vorbi. Iar acest lucru nu se poate construi fără întâlnire, fără timp petrecut împreună, fără deschidere.
O comunitate se formează prin rugăciune, dar și prin relații. Prin încredere. Prin gesturi mici care, adunate, devin temelie.
Această seară ne-a arătat că este posibil. Că oamenii au dorința de a se apropia, de a se cunoaște, de a fi împreună și că, dincolo de diferențe, există un punct comun: dorința de a aparține.
Drumul nostru abia începe. Dar dacă vom continua să construim aceste punți între noi, pas cu pas, atunci nu vom ridica doar o biserică din ziduri, ci și o comunitate în care fiecare să se simtă acasă și să își găsească un sens adevărat al vieții.
Cu inima plină de bucurie,
pr. Dragoș
