Și eu îmi amintescă că, în anii liceului, am avut o perioadă în care nu Îl înțelegeam pe Dumnezeu. Mă întrebam dacă există cu adevărat, dacă rugăciunea are sens, dacă toate cele pe care le auzeam în biserică sunt reale sau doar niște forme goale. Mergeam la duhovnic mai mult din inerție și poate și dintr-o anumită rușine de a nu lipsi complet.
Evanghelia din duminica trecută ne-a pus înainte întâlnirea dintre Hristos și femeia samarineancă, la fântâna lui Iacov. O întâlnire care, dincolo de frumusețea ei duhovnicească, vorbește extraordinar de profund despre omul de astăzi.
Pentru că fiecare dintre noi poartă în suflet un bagaj al propriilor întrebări, răni și neputințe. Orcare dintre noi căutăm la un moment dat o „fântână” pentru că ne este sete.
Și femeia samarineancă purta ceva greu în ea. Poate greutatea propriilor păcate. Poate rușinea unor alegeri greșite. Poate stigmatizarea venită din partea oamenilor. Faptul că venise singură la fântână, în miezul zilei, pe căldura cea mai mare, atunci când celelalte femei nu mai ieșeau după apă, pare să arate că nu era integrată în comunitate. Poate era privită cu dispreț. Poate era evitată. Poate era doar obosită de judecățile oamenilor.
Dar, dincolo de toate acestea, Evanghelia ne arată un lucru esențial: femeia aceasta era un om însetat. Însetat de sens, de adevăr, de iubire, de pace.
Și tocmai aici începe drama și frumusețea omului: faptul că nu poate trăi fără să caute.
Zilele acestea au apărut în presă mai multe materiale despre diferite scandaluri legate de mișcări pseudo-spirituale, grupări cu accente mistice sau practici care promiteau oamenilor vindecare, eliberare, iluminare sau răspunsuri absolute. S-a vorbit despre o anume mișcare „Bau”, despre forme de manipulare spirituală, despre derapaje cu tematică sexuală mascate în discursuri despre „energie”, „vindecare” sau „evoluție interioară”.
Dincolo de detaliile fiecărui caz, care uneori devin inutile sau chiar toxice prin excesul de senzațional, iese la iverală un sâmbure de adevăr important: omul caută. Și va continua să caute. De fapt, dacă suntem sinceri, fiecare am trecut prin momente de căutare și frământare. Și eu îmi amintescă că, în anii liceului, am avut o perioadă în care nu Îl înțelegeam pe Dumnezeu. Mă întrebam dacă există cu adevărat, dacă rugăciunea are sens, dacă toate cele pe care le auzeam în biserică sunt reale sau doar niște forme goale. Mergeam la duhovnic mai mult din inerție și poate și dintr-o anumită rușine de a nu lipsi complet.
Și atunci părintele mi-a spus ceva ce nu am uitat niciodată, ceva ce a repornit traseul meu spre întâlnirea cu Domnul: „E bine că îți pui întrebări. Dar nu uita că ai și responsabilitatea de a răspunde la ele.”
Cred că aici este una dintre marile diferențe dintre căutarea sinceră și rătăcire. Omul care caută sincer nu se mulțumește doar să fie tulburat emoțional, impresionat sau sedus de ceva spectaculos. El merge mai adânc. Are răbdarea să cerceteze, să întrebe, să lupte cu propriile neliniști și să discearnă. Căutarea sinceră nu caută comoditatea și confortul unui răspuns imediat ci are răbdare să treacă prin travaliul devenirii.
Iar singurul răspuns care nu va trăda niciodată așteptările cele mai adânci ale omului este Hristos. Pentru că El nu a spus: „Eu vă arăt o cale”, ci: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine.” (Ioan 14, 6).
Toate celelalte lucruri pot dezamăgi. Oamenii pot cădea oricând, liderii spirituali se pot dovedi a fi falși, ideologiile se schimbă, promisiunile senzaționale se pot evapora într-o clipă.
Dar Hristos rămâne.
De aceea cred că Ortodoxia merită explorată în adâncimea ei, nu doar judecată la suprafață. Din păcate, mulți oameni se izbesc doar de anumite experiențe exterioare: exemple imorale, preoți obosiți sau ursuzi, ritualuri pe care nu le înțeleg, expresii bisericești greu de pătruns sau pur și simplu există impresia că totul este doar tradiție și atât. Mai țineți minte zacusca din cămara bunicii? De multe ori văd aceste probleme ca un fel de crustă care poate apărea la suprafață atunci când deschizi un borcan.
Și uneori pleacă înainte să descopere comoara.
Pentru că Ortodoxia nu se deschide cu adevărat în grabă. Ea se descoperă încet, asemenea unei ape adânci. Cu cât intri mai mult în rugăciune, în Scriptură, în viața liturgică, în liniște, în întâlnirea sinceră cu Dumnezeu, începi să înțelegi că aici nu este doar un sistem religios, ci o adevărată cale de vindecare a omului. Ortodoxia are o adâncime care merită descoperită.
Femeia samarineancă nu a primit doar un răspuns rațional. L-a întâlnit cu adevărat pe Hristos. Și dintr-un om rănit și marginalizat a devenit ea însăși lumină. Nu întâmplător tradiția Bisericii îi va da numele de Fotini — „cea luminată”, „cea care poartă lumină”.
Asta face Hristos cu omul care Îl caută sincer. Nu îl manipulează, nu îl obosește, nu îl golește și nu îl transformă într-un dependent de spectacol spiritual, ci îl luminează dinăuntru.
De aceea, tuturor celor care caută, tuturor celor care poartă întrebări, frici, răni sau neliniști, aș vrea să le spun atât:
Nu vă temeți să căutați. Dar căutați până la capăt. Nu vă opriți la caricaturi ale credinței. Nu vă lăsați amăgiți de oameni care promit scurtături miraculoase. Nu confundați emoția de moment cu Adevărul.
Și mai ales: nu plecați înainte de a-I da cu adevărat o șansă lui Hristos.
Ușa bisericii rămâne deschisă pentru orice om care caută „Apa cea vie”. Iar uneori, exact acolo unde omul credea că va găsi doar ritual, descoperă de fapt începutul unei vieți noi.
